Tu iti alegi meseria sau te-alege ea?

Cand sunt mici, oamenii mari vorbesc cu sufletul care mereu ii aproba. Ei isi doresc sa fie ba mecanici, ori tamplari, strungari, vanzatori in piata, gunoieri, soferi sau poate chiar electricieni, musafiri, ascultatori, tamaduitori, etc cele din urma nefiind de fapt meserii, fapt care nici ca ii intereseaza prea tare pe atunci. Nici macar pentru o secunda nu vad alegerea uneia dintre aceste meserii ca fiind rusinoasa.

Si totusi, cu timpul, cand intrebi copiii mici ajunsi mari ce meserie ar prefera, aproape de fiecare data vei auzi ca doctori, avocati, profesori, staruri de cinema, pictori, inspectori, cantareti, preoti, politisti, detectivi, vedete, dive, megastaruri...

Predilectia catre meseriile cele mai dorite in perioada copilariei precum cea de doctor, ascultator, tamaduitor, poate arata dorinta sufletului, cu care sigur ne nastem toti, aceea de a ajuta.

Cand inca avem varsta de-o cifra, simtim din suflet ca vrem sa-i ajutam pe cei din jur sub orice forma.
Nu ne-ntrebam deloc cum facem asta, stim ca putem si-atat, e suficient.

Mai trec si anii si ne gandim ce ne doream sa fim atunci cand eram mici si
ne-amintim exact, cu drag, zambind, cu un suras vioi in coltul gurii. Ne-amuza copios sinceritatea dorintelor si ne uitam acum la noi... gasim copiii mari, in brate cu-alte meserii, diametral opuse. E oare congruenta-n noi?

Ce poate fi mai pur decat mesajul sufletului de copil? Si de ce rad oamenii acum de meserii fara de care lumea nu exista? E rusinos ceva in munca demna pentru trai? Poate ca nu "rusinea" te-a impins cu timpul sa urmezi o alta cale si poate-asa a fost, imprejurare. In continuare daca tu-ti doresti ce isi doreasi puiul de om din tine, analizeaza, vezi, asculta, descopera dorinta din spatele dorintei. Tamaduitor?

Tu esti... PR sa zicem. Lucrezi cu oamenii, e-un punct comun, numai ca-n meseria ta, de-acum, totu-i in graba, n-ai timp sa-ajungi la sufletul celui cu care lucrezi si sa te conectezi asa cum poate ti-ai dori.

Incepe sa te intorci la tine si fa ce-ti place, ce simti
cu-adevarat, in fiecare zi, cu cei ce-ti ies in cale. fa-o cu pasiune, ca pe un hobby la-nceput si vei gasi iubire, recunostinta, implinire.


Cu mult curaj inainte porneste-n cautarea mesajelor sufletului tau!

r(r)OMan

Piesa noua a celor de la Vama (Sarkozy versus Gypsy) m-a inspirat sa scriu acest text. Stateam si ma gandeam la reactia strainilor vis-a-vis de tigani si apoi m-am intrebat oare noi cat de toleranti suntem cu tiganii? Ne deranjeaza ca sunt trimisi in tara pentru ca asa se mai imputinasera si-acum se inmultesc iar sau ne pasa pentru ca sunt si ei oameni si ca sunt privati de unul dintre cele mai importante drepturi ale omului, acela de a fi LIBER? Mare parte a strainilor crede ca mai toti romanii sunt tigani. Locuitorii Romaniei sustin insa ca tiganii nu-s romani. Dar romanii chiar nu pot fi tigani? Si-a pus cineva intrebarea asta? Romanii sunt uneori mai tigani in comportament decat tiganii. Cand? Cand fura, cand se iau la harta din te miri ce prostie, cand urla, cand se taie si se bat intre ei ca chiorii, cand iti tradeaza increderea, cand nu se tin de cuvant, cand fura banii oamenilor fara vreo remuscare, fara sa le pese ca poate i-au luat ultimii bani de paine ai batranului care a cersit doua ore la metrou. Dar stati asa, unii politicieni fac toate lucrurile amintite mai devreme. Politicienii sunt tigani? E o teorie interesanta. Tiganii sunt un popor nomad. Tiganii prin natura lor nu pot poposi prea mult intr-un loc, ei trebuie sa exploreze, sa se miste, sa vada teritorii noi. Dintr-un anumit punct de vedere tiganii le dau multor lectii, asta pentru ca ei nu au sentimentul de atasament fata de lucruri. S-a dus casa din chirpici la vale? Da-o-ncolo, facem alta, ce atata tragedie? N-avem decat cerul liber deasupra capului? Si ce daca? E mai mult decat suficient. Poate ca daca ar fi sa invatam ceva de la ei, asta ar fi cel mai important lucru, sa nu ne indragostim obsesiv de lucruri, de case, care pot disparea oricand, sa putem sa o luam de la capat de ori de cate ori e nevoie cu increderea ca orice zi e un nou inceput. Iar ei ar trebui sa invete de la noi sau mai bine zis de la cei cu costum si papion de imprumut sa fure mai mascat si daca ar vrea sa le dea o lectie, sa fure doar de la bogati. Strainii ii alunga pentru ca sunt hoti, iar pe hotii nostri aranjati la patru ace nu-i alunga nimeni...

Si aici videoclipul celor de la Vama de care va spuneam, regizat de Serge Zanoaga, cu sprijinul Agentiei de Vise

Am vazut intreaga lume, lumea nu stiu daca s-a vazut

"Ce sa vad? O baba?", ii spuse bunica cu un aer de resemnare nepoatei ei, aflata in fata oglinzii. Nepoata i-ar fi spus ca batranete nu exista, doar in mintea ei poate ca da si ca orice om e cum vrea el sa fie, tanar sau batran, dar imediat ii fugi gandul la fascinatia oamenilor pentru oglinda, in special a femeilor. Oglinda, un ciob mare, perfect finisat, le vede in mii si mii de ipostaze, care de care mai de care mai picante, haioase, triste, despresive, atunci cand oamenii isi analizeaza orice cuta aparuta pe fata, fara sa stie ca aceea e de fapt cararea vietii lor, o marturie a anilor traiti. Intr-o zi am vorbit cu o oglinda si mi-a facut o marturisire socanta: "Nu am timp sa dorm! Sunt trezita noaptea din somn si luata la intrebari. De ce nu sunt mai slaba? Parca oglinda din magazin ma facea sa par mai slaba. De ce parul imi sta in toate directiile? Hmm, parca din unghiul asta seman cu Jessica Alba, nu-i asa? Daca as putea, le-as raspunde si le-as spune ca sunt cele mai frumoase, ca sunt speciale asa cum sunt, dar stiu ca nu m-ar asculta, am facut candva asta, dar am renutat pentru ca vocea mediei este mult mai atragatoare, a mea e ragusita, ca a unei fumatoare inraite de la atata vorbit singura. Cel mai mult imi plac copiii care se incrunta la mine si se intreaba de ce au nevoie sa se vada in mine caci ei deja exista cu sau fara mine. Oamenii mari au nevoie de aprobare, animalele nici macar nu-si recunosc identitatea in mine si flirteaza sau se ciondanesc atunci cand ma vad. Eu sunt peste tot. In poseta, in baie, in bucatarie, in sufragerie, in dormitor, in masina, in vreo odaie prafuita sau te miri unde. Oamenii devin perversi cand ma privesc, scot ce-i mai rau din ei uneori, dar eu chiar nu vreau asta. Ei singuri au inchipuiri cand ma privesc. Daca as fi om, m-as sparge in mii de bucati si m-as arunca apoi la gunoi. N-aduce ghinion, asta e o scuza de-a lor ca sa-mi arate afectiunea pe care mi-o poarta. M-as arunca si-as incerca sa nu traiesc in capul meu, sa n-am nevoie de exemple, asemanari, regasiri, oglindiri. As trai altfel. Doar ca ei sunt obisnuiti sa traiasca dupa tipare. Si noi oglinzile avem infatisari diferite, un alt model de rama ne imbraca, dar pana la urma suntem toate la fel. Noi stim asta. Stim ca impreuna redam intreaga imagine a tot ceea ce exista. Putem face asta si separat, doar ca imaginea redata este la o scara redusa, e doar o piesa dintr-un imens puzzle. Noi nu aratam realitatea, le aratam oamenilor ceea ce vor ei sa vada. Fiecare om are realitatea lui. Eu, de exemplu, am intalnit persoane care-si vedeau defecte acolo unde ele nu erau. Imaginatia omului e bogata si dorinta lui de perfectiune din ce in ce mai mare. El a uitat insa de oglinda cea mai importanta, cea care se afla in semenii lui. Abia atunci cand se va vedea in ceilalti va simti ca face parte dintr-un intreg...

Tu...tu cand m-ai privit ultima oara ce-ai vazut in mine?"

Astept o scrisoare

Deschid cutia postala, gasesc doar facturi. Astept o scrisoare. Deschid cutia postala, gasesc doar pliante. Astept o scrisoare. Astept o scrisoare cu timbru imbibat cu saliva, astept o scrisoare scrisa cu litere-n soare, cu miros de vechi, cu coala usor sifonata, sa pot s-o port in zile ploioase-n poseta cu mine cateodata. Primesc zilnic mesaje, mailuri, fete zambitoare, dar eu...eu astept o scrisoare. Vreau sa vad cat de apasat, cat de mare, cat de buclat, gros sau subtire scrii, de cate ori simti nevoia sa tai ce asterni pe hartie. Astept o scrisoare. S-o rup in mii de bucati daca vreau si sa le imprastii in aer, sa-ti duca literele departe, sa le mature vantul. Intr-o scrisoare sunt emotiile toate ingramadite in litere, pe cand in mesaje sunt litere goale, eu le vreau imbracate in emotiile tale. As vrea sa fiu Veronica pentru o zi, sa ma bucur de cârduri de litere aliniate-n scrisoare.
De ce nu primesc o scrisoare? Pentru ca oamenii sunt grabiti, n-au timp si nu vor sa aiba conturi bancare zburatoare. Si totusi, astept sa primesc o scrisoare.

Moby - We Are All Made Of Stars

Doua lumini in apa

Erau un el si o ea si era vara. Soarele nu avea mila si le brazda tinerilor pielea imbibata de dorinta. Fiind mult prea cald au ales sa se racoreasca in cristalina si intinsa apa. Se spune ca oceanul e format din picaturi de lacrimi de fericire ale ingerilor. Nisipul le preaslavea si incerca sa-si domine setea, tinandu-le la suprafata pentru a se putea bucura oamenii de ele. El practica surf. Ii placea senzatia pe care i-o oferea inaltimea valurilor, vantul care ii ghida miscarile. Si-l facuse aliat si isi dorea sa vina zilnic la intalnirea lor din ape. Putea fi si un soi de egoism in asta, dar prietenia lui cu vantul era sincera. Il purta mereu in directii diferite si il invata lucruri noi. In schimb ei ii placea sa faca scufundari. O fascina lumea de dincolo de ape, din adancuri. Ii placea misterul. Curiozitatea ei de a analiza, cerceta, de a afla cat mai multe despre lucrurile ascunse era imensa. Mormoloci, meduze, scoici, caluti, pisici de mare, alge, studia tot. De ceva timp calatorea in adancuri din dorinta de a gasi perle. Desi trecuse ceva vreme de cand tot cauta, nu isi abandona visul. Credea in visele ei. Stia ca daca dorinta i-a fost data se va intampla candva. Nu avea de unde sa stie cand, trebuia doar sa spere si sa astepte. Ea isi puse costumul de scafandru si se duse in adancuri. Razele soarelui nu o puteau ajunge, dar ii puteau lumina calea. Stralucirea unei meduze a facut-o sa ramana fara ganduri pentru o clipa si doar sa contemple viata ce i se misca sub ochi. A fost ca o binecuvantare. El intra in mijlocul apei unde valurile dansau frenetic! Azi invatau sa danseze charleston. Era incantat peste masura. Dansa cu valurile, cu aerul, cu vantul. El dansa cu lumina, ea cu intunericul. Iubeau doua lumi diferite. Si ei ii placeau valurile, dar uneori se temea sa nu o duca prea departe sau sa nu o izbeasca cu putere de mal. Ii placea aventura, doar ca voia sa se simta in siguranta si sa detina controlul, sa decida ea. Si lui ii placeau lucrurile noi, stia ca viata e o scoala plina de invataturi. Imprevizibilul era unul dintre tovarasii sai cei mai buni. In timp ce dansa gratios cu particulele de apa, un val puternic il dobori si se lovi de ceva. Putin ametit, buimacit, avea impresia ca s-a lovit in moalele capului de o scoica uriasa. Scoica uriasa iesea incet-incet la suprafata. Ochi migdalati, cafenii, nasuc in vant, gura ciresie, gat lung, umeri laptosi, rotunzi. „O fata! E o fata!”, exclama el, usor emotionat. Ii treceau prin minte mii si mii de ganduri, o poiana plina de licurici era creierul lui acum. Ea incepu sa rada si sa isi ceara scuze pentru ca l-a lovit. El obosise si nu se indura sa ia o pauza, asa ca ii multumi fetei. A venit la momentul potrivit pentru a-i oferi acel moment de respiro de care avea nevoie. Au iesit amandoi din apa si s-au asezat pe nisipul fierbinte si uscat. Asa le era si inima, o sticluta cu nisip din cel mai fin, auriu, cu miros puternic de scoici. Plina de dorinta, neudata. Isi vorbira ore in sir. Sticluta fiecaruia devenea din ce in ce mai grea si mai umeda. Le era teama intr-un fel. Parca voiau sa tina doar pentru ei senzatia pe care o traiau, dar erau constienti ca o impartaseau la fel de intens. Si poate asta ii speria. Le placea mirosul de nisip umed. S-au intalnit zile intregi la rand, fiecare aratandu-i celuilalt lumea din care face parte. El a invatat-o sa faca surf, sa riste si sa nu se mai gandeasca prea mult la consecinte, iar ea i-a oferit un pretios dar, l-a invatat sa aiba rabdare, sa vada ceea ce altii nu puteau vedea. In aceste zile pe care le petreceau impreuna, neconcepand sa stea departe unul de celalalt, de parca apa le era liant, in sticlutele lor cu nisip se formasera doua perle. Ea si-a gasit in sfarsit perla pe care o cauta. Era chiar in inima sa.

Te-ai gandit?

Te-ai gandit vreodata cate lucruri ai atins cu mainile tale?

Cati oameni ai facut sa zambeasca? Pe cati i-ai facut sa planga? Pe cati i-ai facut sa-si puna intrebari?

Te-ai gandit cator persoane te-ai putut arata cu adevarat?

Te-ai gandit vreodata cati oameni te au in cutia lor cu amintiri?

Te-ai gandit cate destine ai schimbat? Cate suflete? Cui i-ai fost prieten?

Te-ai gandit vreodata cati oameni ai ajutat? Cati ai ascultat? Cator dintre ei le-ai dat un sfat? De cate ori le-ai stricat ziua?



Te-ai gandit vreodata ca nu te-ai ganditi niciodata la asta?

Daca da, gandeste-te.

Si tu te sufoci?

Si tu te sufoci cand esti singur? Teama de singuratate. A fi sau a nu fi singur?

Ideea acestui post mi-a venit in urma unei afirmatii, aceea ca anul asta ma gandeam sa-mi sarbatoresc ziua de una singura, sa petrec o zi intreaga doar cu mine. Au fost persoane care mi-au zis ca au pus in practica ideea mea si rezultatul nu a fost unul tocmai placut. In concluzie, ar fi preferat sa nu se fi intamplat asa.

Cineva, de sex masculin (desi nu stiu daca este un detaliu tocmai semnificativ), mi-a zis ca: „Vrei sa fii bagat in seama in ziua aia, e imposibil sa te simti bine singur, poate doar confortabil, cand esti singur ai prea mult timp sa-i compari pe ceilalti cu tine, ai prea mult timp sa-ti descoperi defectele, reactiile tale in fata celorlalti o sa fie normale doar pentu tine, ai nevoie sa te adaptezi la ceva , ca de fapt asta facem toti toata viata incercam sa ne adaptam, ai prea mult timp daca esti singur si contezi prea putin”.

Parerea unei alte persoane, tot de sex masculin este: „Singuratatea, din punctul meu de vedere, este o stare de alienare morala si fizica vis-a-vis de toate elementele din mediul tau inconjurator, indusa subconstient, inconstient sau constient, avand ca scop un moment de respiro al tau cu tine”.

Altcineva, de sex feminin, mi-a povestit ca: „Singuratatea e acel miros de mucegai pe care il intalnesti in casele batranesti,e dovada unui sfarsit de viata, a unei finalitati. Singuratatea e durere, crancena si adanca, ce macina sufletul. Desi e considerata liniste si uneori este necesara, asta se intampla decat in cantitati mici...in cantitati mari, devine statistic vorbind, cauza multor sinucideri. Poate singurii care au nevoie de acest sentiment de unicitate sunt artistii, retrasi in lumea lor de muze, insa si ei revin sa imparta cu lumea, rodul singuratatii lor”.

Si o alta parere, cu care personal rezonez din anumite puncte de vedere: „Singuratatea pentru mine nu e ceva negativ, din contra. O vad ca un lucru pozitiv pentru ca sunt o fire foarte egoista si imi e greu sa-mi impart timpul. Da, sunt momente in care as vrea sa am pe cineva langa mine, sub orice forma, insa daca as avea nu as stii cum sa apreciez prezenta persoanei respective. As indeparta-o cat as putea de repede de frica sa nu-mi "manance" din timpul meu.”

Discutiile acestea m-au facut sa reflectez asupra singuratatii. Si mi-am dat seama ca singuratatea cu masura e chiar buna (si nici cea in doze mai mari nu cred ca e daunatoare, depinde in ce moment al vietii o consumi). Ajungi sa te cunosti foarte bine, sa te descoperi si daca reusesti sa te simti bine de unul singur, atunci cu siguranta in compania altor persoane te vei simti si mai bine. Eu una cred ca daca gasim toate lucrurile in interiorul nostru intai, atunci ne putem bucura de ele si in afara noastra. Pana la urma aparent suntem singuri doar fizic. Nu ai cum sa fii singur atunci cand faci parte dintr-un intreg, dintr-o lume, dintr-un univers.

Desi poate suna ciudat, cred ca singuratatea ii apropie pe oameni, in sensul in care petrecand o perioada singuri, doar cu ei, stiu ce pot oferi celuilalt, sunt sinceri atat cu ei, cat si cu ceilalti.

Singuratatea poate fi extrem de brutala si sa te biciuiasca fara mila, pana cand nu mai simti durerea. Si s-ar putea sa inceapa sa-ti placa.

Singuratatea poate fi un o buna prietena. Mai devreme sau mai tarziu, ne va tine companie. Si asta nu e un lucru rau. Chiar deloc. Multi o privesc tematori poate pentru ca nu au reusit inca sa o cunoasca prea bine. E miserioasa doamna aceasta. Cand te ascunzi sau vrei sa renunti la ea, te ignora. Cand o accepti si o placi isi arata adevarata fata. Sau iti arata adevarata ta fata.

Cand nu mai ai nimic impotriva ei, isi face bagajele si pleaca undeva departe, sperand ca te va mai vizita candva.

E o prietena de nadejde, te trateaza de frici, e foarte franca cu tine, te educa. De ce-am fugi de ceva care ne face bine?

p.s: astept si alte pareri in care sa-mi spuneti ce relatie aveti voi cu singuratatea.

Oriunde

Privesc pe geam si vad o familie de pescarusi. E 5 dimineata. Vocile lor ma fac sa ma gandesc la mare. Mereu asociez pescarusii cu marea, asa cum asociez scortisoara si portocalele cu Craciunul. Zboara impreuna deasupra blocurilor. Ii stiu de cateva luni bune, inca din iarna. Mereu m-am intrebat cum e pentru ei fiecare dimineata care incepe cu un zbor deasupra blocurilor. Marea, oare marea nu le lipseste? Ce ii face sa ramana aici? Doar s-au ratacit si sunt nevoiti sa se multumeasca cu privelistea de aici sau chiar le place? Nu, nu cred ca s-au ratacit. Dar atunci? S-au obisnuit? Poate simteau nevoia de o schimbare. Poate ca marea le-a spus destule, dar nu le-a spus ce le spune orasul. Aici gasesc milioane de povesti. Marea iti da senzatia de libertate, iar atunci cand vii in oras, simti ca te sufoca. Poate ei incearca sa isi extinda sentimentul de libertate si vor sa o gaseasca si in locurile care aparent o incorseteaza. Poate ca noi avem de invatat multe de la ei. Ca indiferent de locul in care ne-am afla, putem sa fim oriunde. Si ca in oras putem gasi si marea. Pentru pescarusii mei, fie ca se afla in oras, fie ca se afla la mare, nu exista nicio diferenta. Ei stiu ca cerul e acelasi. Jocul de-a v-ati ascunselea printre nori il pot face oriunde...

Revolutia nu este o solutie

Revoluţia nu este o soluţie

Dacă s-ar isca o nouă revoluţie, ne-am întoarce în trecut, de unde am plecat. Pentru a rupe acest lant, trebuie procedat altfel de această dată. Revoluţia minţii şi a sufletului este şansa noastra. Veţi spune că pasivitatea, ignoranţa nu sunt soluţii, ci că trebuie să ieşim în stradă să luptăm, să ne cerem drepturile şi că nu trebuie să mai îndurăm nedreptatea. Nici vorbă de pasivitate, de ignoranţă. Ne-am folosit prea mult timp de puterea trupului, trebuie să depăşim acest nivel. Nu suntem doar nişte simple primate. Forţa nu stă în pumnii noştri, în urletele gâtlejului nostru, în lama tăioasă a briceagelor noastre. Adevărata forţă stă în noi. Cum să schimbăm ceva dacă noi ca popor nu ne schimbăm? Dacă fiecare om ar încerca să se schimbe pe el, dacă fiecare om şi-ar acorda atenţie şi ar lucra cu el, lumea în care trăim ar fi alta. Schimbarea vine din interior către exterior, iar prin luptă, prin ieşitul în stradă, care oricum nu are niciun rezultat, încercăm să combatem efectul, nu cauza. Răul trebuie stârpit de la radacină, de la cauza. Ceea ce se întâmplă la ora actuală este o consecinţa a felului nostru de a fi, chiar dacă ne e greu să acceptăm asta. Exteriorul e clădit pe interiorul societaţii şi în momentul de faţă, societatea e şubredă, deznădăjduită.

Oameni buni, dacă consideraţi că o nouă revoluţie este soluţia, uitaţi-vă în trecut. Nu vă vine să spuneţi că oameni nevinovaţi au murit degeaba pentru cauza lor? Vărsare de sânge pentru cine? Pentru ce? Am ajuns în acelaşi punct mort, în aceeaşi gaura neagră. De această dată trebuie procedat altfel. Altfel cum? Fiecare dintre voi să îşi definească acest altfel şi să vadă dincolo de instinctul animal, să acceadă la o sursa mai evoluată de putere. Unui om care îţi vrea raul, dacă îi produci raul, îl produci şi în tine. Din rău nu are cum să se nască binele. Putem combate răul cu altfel de arme, de o alta natură, nu albe, ci cu unele total opuse. Ei ne conduc la nivel mental. Cu pumnii nu vom putea domina, vom putea decât distruge. Adevărata putere a omului stă în puterea mintii sale. Modul în care gândim, gândurile noastre, construiesc, modelează, conduc lumea. Suntem creatori. Pentru a schimba ceva trebuie să rupem lanţul, să rotim roata în sens invers, să ieşim din horă cu alte cuvinte. Avem conducătorii pe care îi merităm, noi ca popor. Suntem nemultumiţi pentru că ne fura, pentru că îşi bat joc de noi pe faţa, fără perdea. Dar uitaţi-vă în jurul vostru şi veti constata că mulţi trăiesc după aceleaşi considerente. Câti oameni nu fură, câţi nu trăiesc doar pentru îmbogăţirea materială? Legea atracţiei funcţionează într-un plan atât de subtil, încât nici nu ne dăm seama. Atâta timp cât vom fi angrenaţi în activităţi care să aibă ca scop suprem banul, doar partea materială, nu vom putea avea parte de linişte, siguranţa, pace, dacă nu ne preocupăm de aceste aspecte. În loc să lucrăm cu noi, să ne punem întrebări, să citim mult, să ne căutăm, să ne dorim cunoaşterea, alergăm după lucruri pe care le putem dobândi în această viaţă, pe care le putem cumpăra cu bani. Evident că banul este un mijloc de supravieţuire, nu contestă nimeni asta, doar că mulţi îi clădesc temple. Tot ceea ce se poate cumpăra cu bani nu ne poate provoca fericirea autentică, chiar dacă suntem tentaţi să credem că da. E doar o iluzie. Fericirea provine dintr-un alt loc, numit inimă, inimă care trebuie îngrijită şi toaletată zilnic. Asta vor ei. Să ieşim în stradă, să avem o vibraţie joasă, să ne consumăm energia cu ei. Au nevoie să se hrănească cu energia noastră şi să ne ţină mintea ocupată. Poate că cerem ceea ce noi la rândul nostru, ca popor, nu putem oferi. Aşă că trebuie să vedem fiecare greşelile din noi şi apoi pe cele ale altora. Şi nu este o utopie, o gândire idealistă. Este o realitate, soluţia care ne poate scoate din impas.

Aşa că fii schimbarea pe care ţi-o doreşti să o vezi în lume!

Naked soul

Astazi vom vorbi pe scurt, cat sa puteti savura o cana de ceai, despre cosmetice si cum se realizeaza machiajul perfect. Intai vom incepe cu hidratarea sufletului, aceasta etapa este esentiala. Dupa ce am executat acest pas, putem trece la aplicarea unui strat uniform de fond de ten. Apoi aplicam putin fard pe valvule, un strop de ruj pe miocard si rimel pe artere. Si suntem gata de plecare. Incercam sa nu intram in contact cu alte suflete pentru a nu le lasa urme.

Si daca v-ati saturat si vreti sa mangaiati, sa imbratisati, sa sarutati toate sufletele care va ies in cale, fie doar pentru cateva zile, renuntati la a fi altcineva. Faceti in asa fel incat sa existe congruenta intre cum sunteti, cine sunteti si cum sunteti perceput. Atunci, riscul de a pata suflete se diminueaza considerabil.

*Una dintre retetele pentru hidratarea sufletului: un cocktail din ganduri pozitive, curate, optimism si iubire, consumat de cate ori doriti + o crema extrem de hidratanta din zambete :)

S-a furat ceasul

O saptamana fara ceas

Vreau sa va propun ceva. Timp de o saptamana sa renuntati la ceas. La ceasul de la mana, de la mobil, de la computer, de la radio, de la cuptorul cu microunde, sa renuntati la absolut orice tip de ceas. Sa nu-i mai aruncati ochiade. Stiu ca o sa vi se para nebuneasca ideea si imposibil de pus in practica in conditiile in care multi dintre noi avem activitati ce presupun un termen limita. Stiu asta, dar mai stiu si ca un lucru devine imposibil daca noi il vedem ca fiind imposibil. Pentru aceia care chiar nu au cum sa faca acest experiment, exista o portita: sa incerce macar in weekend sa nu se mai uite la ceas. Deloc.

Si m-am gandit la cateva situatii practice, ca sa vedem ca este aproape simplu. Vrei sa te intalnesti cu o persoana. Contactezi persoana si ii spui sa plecati in acelasi timp din casa si sa va vedeti intr-un anume loc. Posibil ca cineva sa ajunga primul, nu-i nimic, asteptati. Sunt atatea lucruri de observat atunci cand astepti pe cineva, asa ca nici vorba de plictiseala. Vrei sa termini astazi de scris un proiect si de obicei iti zici ca pana la ora 20 trebuie sa fie gata. Iti dai si acum un termen limita, in mintea ta, ca pana dispare soarele de pe cer tu sa fi terminat de scris. Seful ti-a dat de facut un raport si in 2 ore trebuie sa fie gata. Apuca-te de treaba, valorifica clipa si nu amana, nu prelungi. Da tot ce ai mai bun din tine. Mobilizeaza-te si crede in tine. Uneori, timpul poate exercita o presiune asupra calitatii. Aoleo, mi-a zis sa termin in 2 ore!! Ce ma fac??? Si in 2 ore termini, dar asta nu garanteaza ca ceea ce ai facut este ceva bun. Sefii ar trebui sa se gandeasca mai bine ca un deadline isi poate lasa amprenta asupra calitatii.

Stii foarte bine ca dupa o anumita perioada de timp in care te trezesti la aceeasi ora, te poti trezi fara sa-ti mai programezi alarma, ceasul biologic o face pentru tine. Repetitia, obisnuinta sunt doua elemente care te ajuta sa evoluezi. Repetitia iti perfectioneaza tehnica, iar obisnuita iti arata ca facand des ceea ce ti se parea greu la inceput, acum pare usor si ti-a intrat in sange. Devine obisnuinta ceea ce faci des, aprofundezi. Obisnuinta e indeletnicirea pe care o capeti cand repeti mult si devine parte din tine. A nu se intelege gresit ca obisnuinta presupune stagnare, permanent inveti ceva nou cu care te obisnuiesti si nici nu e tot una cu rutina, caci rutina implica repetare mecanica, dar asta e cu totul alta discutie.

Revenind la timp si la experimentul nostru, daca acum cand citesti iti spui ca desi ai vrea sa incerci sa ignori timpul, de exemplu, job-ul nu iti permite, gandeste-te foarte serios ca nu traiesti pentru job-ul tau si incearca sa nu te mai uiti la ceas macar in timpul tau liber sau in concediu. Si poate dupa o perioada, ceea ce faci in timpul tau liber se va rasfrange si in celelalte activitati. Stii tu, devine obisnuinta.

E trist sa realizezi ca uneori ai spus ca nu ai timp sa asculti un prieten, sa iti vezi familia, sa iti pui intrebari, sa te plimbi in natura, sa calatoresti, sa te gandesti la altii, sa te odihnesti si cel mai trist, sa traiesti.

Chiar cred cu tarie ca tot ceea ce exista si se intampla acum, este pentru ca asa au vrut oamenii. Si daca vrem o schimbare, aceasta schimbare se va intampla cu siguranta.


Timpul oricum se comprima si ziua are 16 ore, nu 24. Si o sa se ajunga la un moment dat la ora 0.
Nu e mai bine sa exersam din timp cum este fara timp? Ca sa ne...obisnuim si sa ne demonstram ca putem. Ce ziceti?

Gandim iubirea ? Iubim cu sufletul sau cu mintea?

Iubim cu sufletul sau cu mintea?
Ne gandim oare sentimentele? Negociem?
Cautam sa fim rationali in iubire?
E posibil? Iubirea se gandeste? Ne iubim? Ne iubim in ceilalti?

Fara imaginatie, fara fantezie, lucrurile ar fi plictisitoare. Mental traim momente, iubim persoane.

Daca iubim ceea ce gandim despre o anumita persoana, ne iubim propriile proiectii. Si oare ce inseamna sa iubesti? Sa cauti sa te regasesti in el/ ea sau sa il/o completezi?Pai sa privim lucrurile in felul urmator. Daca un puzzle ar avea toate piesele la fel, n-ar mai iesi nimic. Piesele trebuie sa fie diferite si sa se imbine perfect pentru a crea o imagine finala de ansamblu. Uneori suntem tentati sa confundam sentimentele. Analizam omul de langa noi, il bagam intr-o masinarie de scanat pentru a vedea daca corespunde asteptarilor, standardelor noastre. Si daca cu trecerea timpului persoana de langa noi se schimba, ce facem?

Valurile superficialitatii ne impiedica sa ajugem in larg. Noi facem surf si ne bucuram doar cand valurile sunt la inaltimea potrivita. Uitam sa ne bucuram de linistea apei si nici macar nu suntem curiosi sa ii aflam adancurile. Sau poate suntem, dar prea rar.

Multi oameni marturisesc ca iubesc mai intai mental, iar apoi, dupa o perioada de probe, daca personajul corespunde asteptarilor pe care le au, lasa culoar liber iubirii. Intrebati de ce nu pot iubi pur si simplu, fara sa cunoasca, au raspuns ca un om trebuie sa-ti placa pentru ceva. Daca stii care e acel ceva, ai dat deja un click mental . Nu poti sa-l iubesti pur si simplu pe el, omul, fara sa-l cunosti macar. Si daca nu-l cunosti si simti ceva mai special vorbim de atractie fizica. Si ca sa-i descoperi sufletul trebuie ca mai intai sa-ti placa altceva.

Povestea ideala: ne nastem din iubire, suntem iubire, atragem iubire, oferim iubire, primim iubire, ne imbatam cu iubire.

Extrem de important este si sincronul iubirii. Esential chiar. Partenerii isi aleg ritmul iubirii. Important este sa te sincronizezi cu cel de langa tine. El nu poate dansa step si tu vals.

Intai iubim mental si apoi cu sufletul? Exista in iubire explicatii? Il/ o iubesc pentru ca...? Si cand exista raspunsuri, il/o iubesc pentru ca... nu cumva iubim persoana (d)in mintea noastra?

Sunt cazuri in care vedem un diamant intr-o biata piatra si avem o perceptie total gresita. Atunci iubim mental, in imaginatia noastra.
Pana la urma cum iubim? Cu mintea sau cu sufletul? Cu amandoua? Gandim iubirea?

Aglutinare

Noi, oamenii, ne-am indepartat de noi.

Din ce in ce mai multi si din ce in ce mai indepartati. Dezbinati. Dezradacinati. Candva sudati. Acum soldati care se gandesc doar la soarta lor, scopul pentru care au plecat la lupta fiind abandonat. Solitari.

Rabdare? Ascultare? Timp? Emotie? Traire? Empatie? Sprijin? Grija? Dedicare? Pentru ei, oamenii? Pentru noi, poate da.

EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.EU.tu.EU...
Iti suna cunoscut?

Atata timp cat te vei plasa pe tine in centru, nu te vei mai descoperi niciodata, pentru ca tu esti in toti ceilalti si trebuie sa vezi imaginea de ansamblu ca sa te poti repera pe tine, un gram de polen intr-un urias borcan cu miere.

Caramida peste caramida, asa se formeaza casa. In casa traiesc familiile. Familiile inseamna comunitate. Cineva vrea sa faca economie si din loc in loc, lasa cate o caramida lipsa. Casa se prabuseste. De la o caramida lipsa se distruge comunitatea.

De la un suflet inchis se inchide intreaga lume. Nu mai esti conectat. Esti doar un mobil cu bateria incarcata, dar fara acoperire. Esti mort. Orice apartine unui sistem. Orice sistem functioneaza bine inchegat, sudat. Dezbinati nu avem nicio sansa. Nicio sansa de supravietuire reala.

Inconstienta, neincrederea, haosul, frica, tradarea, amintirea, amaraciuna din tine te fac sa privesti altfel lumea, cu ochi de sticla, terni si goi.

Miscarea aripilor unui fluture intr-o parte a lumii poate provoca un taifun in alt punct al planetei, asta ne spune teoria haosului, "the butterfly effect".
O schimbare infima poate da totul peste cap, poate transforma lucrurile radical.

Gogosi de energie in miscare. Daca am fi impreuna, i-am putea face concurenta Soarelui.

Suntem sa fim impreuna.

Iubim atunci cand ne iubim pe noi
Oferim atunci cand investim in noi
Avem rabdare atunci cand suntem rabdatori cu noi
Ne simtim bine atunci cand ne simtim bine cu noi
Suntem sinceri atunci cand suntem sinceri cu noi.

Uram cand nu ne iubim pe noi
Nu putem oferi cand suntem egoisti cu noi
Nu avem rabdare cand nu ne oferim timp noua
Nu ne simtim bine atunci cand nu suntem convergenti cu noi
Nu suntem sinceri atunci cand ne mintim.